Psihonautica – Stările de conștiință extinsă și Experiența DMT

Autor: Cornelia Câcu

Nota autorului: următorul aticol reprezintă experiența personală, subiectivă, nicidecum adevărul absolut. A se trata ca atare.

Psihonautica (Din cuvântul grec ψυχή «psychē – suflet/spirit/minte» şi ναύτης «naútēs – navigator» – navigator al minţii/sufletului) se referă la o metodologie prin care se descrie şi explică efectele specifice starilor de constiinta extinsa, incluzând stările induse cu ajutorul substanţelor psihoactive, cât şi la o paradigmă de cercetare în care cercetătorul îşi modifică starea de conştienţă în mod voluntar prin astfel de metode, cu scopul de a explora existenţa şi experienţa umană.”

Pentru că sunt un explorator al stărilor de conștiință extinsă de când mă știu și pentru că am avut o copilărie măcinată de întrebările: “Ce caut aici? Ce rol am? Cum este construită lumea?”, viața mi-a pus la dispoziție o sumedenie de unelte prin care să îmi răspund la întrebări.

aeff71_9b21e0e9a57b4633ac5f15caab3e7a7c

În prima etapă am fost direcționată printr-o călătorie simbolică, prin lumea viselor – vise în care eu făceam tot soiul de “antrenamente”: în unele vise puteam să modific materia cu puterea mentală, în alte vise întâlneam tot felul de forme arhetipale din mintea colectivă (diavoli, îngeri, cobre gigantice, morți vii, etc) pe care trebuia să le recunosc, să le înțeleg și să le integrez. Visele erau mai mereu lucide, însă nu simțeam niciodată să le influențez-stăteam și observam toate stările și emoțiile pe care le experimentam (frică, furie, teroare, înțelegere, acceptare, iubire) -și “vedeam” cum reacționează eul meu din vis în fața unor provocări. De cele mai multe ori aceste vise păreau “misiuni”, sau cursuri școlare, unele din ele repetându-se când nu reușeam să înțeleg pe deplin ce se petrece, sau eul meu din vis lua o decizie care nu era corespunzătoare cu ceea ce avea de învățat/experimentat.

rjcnunt

În cea de-a doua etapă, pentru a atinge stări de conștiință extinsă fără să mai aștept să apară aceste vise lucide, am apelat la cursurile Institutului Monroe. Cu ajutorul sunetelor  Hemi-Sync (sincronizarea emisferelor cerebrale prin bătăi binaurale) am explorat timp de trei ani alte dimensiuni ale ființei. Am învățat despre ceea ce se numește generic “soul shards” (fragmente de suflet sau conștiință fragmentată), am învățat că în timpul traumelor anumite aspecte ale noastre rămân “blocate” în experiență și până nu ne “întoarcem” după ele să le observăm, să le reinterpretăm și să le integrăm, ele emit un ecou ce are efect în prezent (ceea ce întâmplă la nivel de ființă individuală se aplică și la nivel de ființă colectivă (familie, neam, planetă), ființa colectivă fiind construită dintr-o mulțime de ființe cu experiențe individuale). Am învățat că totul este construit în “straturi”, stratul anterior este conținut de stratul prezent care este inclus într-un strat superior – prn superior nu mă refer la “mai bun” ci la mai complex. Am învățat că iadul și raiul sunt construcții mentale alimentate constant prin credința că ele există, dar că sunt valabile doar într-o anumită limită. Am învățat că trăiesc dincolo de timp și spațiu. Experiența cu bătăile binaurale a fulminat printr-o expansiune către infinit, în care experiența umană și tot ce cuprinde ea, a devenit din ce în ce mai mică, până s-a redus la dimensiunea unui firicel de nisip. Această ultimă experiență a dus la dezintegrarea personalității mele, tot ceea ce credeam că știu despre viață s-a dizolvat iar eu am rămas “suspendată” într-o formă lipsită de conținut, toate credințele religioase, toate dogmele, toate dorințele umane s-au dizolvat și ele odată cu această expansiune. Trăisem pe pielea mea expansiunea la nivele dincolo de înțelegerea minții umane, unde tot ceea ce construia lumea așa cum o știam era valabil doar în planul de conștiință uman, dincolo de acesta neavând niciun sens. “Suspendarea” a durat aproape un an și jumătate, timp în care am avut două moduri de funcționare: unul în care eram într-un flux continuu (pictam foarte mult în perioada aia și nu mai recunoșteam altă identitate în afară de “Eu sunt”) și unul în care experimentam foarte multă durere (identitatea “Cornelia”) durerea venea din faptul că la nivel mental/eu opuneam rezistență față de noua dimensiune pe care o experimentasem  -mintea mea se învârtea în gol și mă întrebam mereu ce rost mai am eu acum și ce mai caut totuși aici pe planeta asta dacă nu mai am niciun fel de scop (pe vremea aceea scopurile mentale inconștiente fiind și cele sociale: relația cu partenerul, cariera, casa, familia). Tot în acea perioadă am experimentat o cumplită singurătate – am simțit să renunț la “cariera” de actriță, relația cu partenerul s-a destrămat, prietenii au dispărut în proporție de 90% iar eu m-am trezit pusă față în față cu mine. Și acum ce? M-a ajutat foarte mult să privesc totul prin ochi noi și să explorez asemeni unui copil curios care intră pe teritoriu necunoscut și învață lucruri noi. Cu toate astea, noua dimensiune interioară descoperită – nu corespundea cu forma umană, iar forma părea că nu are sens-între lumea interioară și lumea exterioară era o puternică scindare și nu reușeam să stabilesc legătura între cele două. Atunci am intrat în cea de-a treia etapă.

dmtayahuascamaois15

Am făcut cunoștință cu DMT (dimetiltriptamină) sau ceea ce Rick Strassman numește Molecula Spirit,  in forma sa de manifestare “Changa”. În timpul primei întâlniri am simțit să țin ochii deschiși, ca să pot vedea exteriorul – eram impulsionată de întrebarea cum arată “realitatea” exterioară, tocmai din pricina faptului că lumea mea interioară nu părea sa aibă legătură cu manifestarea exterioară. Și am văzut. Am văzut că priveam prin filtre ceva ce era dincolo de filtre. Am văzut că toată materia este de fapt o condensare a energiei în formă. O energie care curge și se transformă continuu, că ceea ce numeam rocă solidă-nu este de fapt solidă ci vibrează la o frecvență mai lentă. Mi-am văzut corpul alcătuit din tipare geometrice micronice, fluide, în diverse forme luminoase care erau interconectate. Culorile au căpătat nuanțe noi și necunoscute de ochiul meu până atunci. Viața a devenit un dans, iar eu am fost cuprinsă de iubire și recunostinta pentru că am ocazia să văd viața din interiorul vieții. Experiența m-a făcut să îmi pricep corpul fizic ca pe condensare a conștiintei cosmice într-un punct focal, dintr-o dată mi-am simțit corpul cu adevărat viu și dintr-o “carcasă” s-a transformat în cel mai sacru “loc” în care am intrat vreodată.

 47r0ux3

Ușor, ușor noul eu, care conținea toată această înțelegere s-a format, iar “Eu Sunt” și “Cornelia” au fuzionat fără să mai existe conflicte. Acceptasem experiența și înțelesesem că viața se întâmplă dincolo de întrebările: ce fac eu acum fără partener/casă/copii/mașină/job?-care dintr-o dată s-au evaporat în neant. Singurătatea s-a transformat în solitudine și am început să iubesc cu adevărat timpul petrecut doar în prezența mea.

Următoarele întâlniri cu DMT au fost cu formă sa de manifestare:  Ayahuasca. Cu această formă am avut un alt tip de experiență (care s-a extins pe mai multe zile), deoarece pe lângă fluiditatea pe care o experimentasem cu Changa, am experimentat un soi de transformare prin “moarte”. Și în această experiență am simțit să am ochii deschiși până la un moment când am simțit să mă întind pe pământ și să îi închid. La rugămintea: “Arată-mi cine sunt.”, am avut senzația că trupul meu se dizolvă și se transformă în nisip, că se întoarce în pământ iar eu mă contopesc cu o mare de iubire, de acceptare, de căldură și de vibrație foarte rapidă. Starea îmi era atât de cunoscută și de plăcută încât îmi doream sa rămân acolo. Sunt conștientă că am experimentat această formă de “moarte”, tocmai pentru faptul că în trecutul meu mi-o dorisem mai mult decât îmi dorisem să rămân în viață într-o lume pe care n-o considiseram “acasă”. De fapt, am experimentat trecerea conștiintei de la o stare de agregare la alta iar iluzia morții s-a disipat în acel moment, la fel ca și frica de moarte, recunoscând că există doar viață. Aceasta a fost fluiditatea. Apoi am experimentat nemișcarea, contrapunctul fluidității și am început să fiu observator activ (am facut o trecere de la observator pasiv la observator activ); astfel că am experimentat cum observatorul influențează particula   și cum orice gând al meu îndreptat într-o anumită direcție modifică câmpul respectiv, cum funcționează mintea, ce impulsuri generează comportamentele, ce tipare construiesc anumite forme de conștiință și ce le alimentează. A fost nevoie de câteva luni bune ca să pot să integrez în viața de zi cu zi toate informațiile pe care le-am accesat în aceste experiențe și am fost nevoită să renunț la a raționaliza și la a gândi prea mult la cele întâmplate ca să nu simt că îmi ia foc creierul. Am decis să las totul să se sedimenteze în mod natural și să mă dau la o parte din calea mea în acest proces, să recunosc limitele înțelegerii umane și nelimitarea ființei. Următoarea întâlnire cu DMT în forma ei Changa, mi-a mai adus un plus de cunoaștere căci am avut oportunitatea să experimentez nemișcarea și fluxul simultan, să observ multidimensionalitatea obiectelor din jurul meu, cum se este construită matricea holografică și cum totul, dar absolut totul (fiecare piatră, frunză, stea, etc) mă observa înapoi pe măsură ce eu observam și … iubirea necondiționată care mă învelea, mă construia, mă iubea – dincolo de cuvinte. Odată cu toate acestea s-a terminat și călătoria simbolică astfel că nu am mai simțit să rămân în interpretări simbolice ale realității ci mai de grabă să fiu prezentă în realitate.

sc6b7a9

Creierul meu a continuat să secrete în mod natural DMT fără să mai fie nevoie să-l obțin din surse exterioare, astfel încât, viața de zi cu zi a părut de multe ori o simplă halucinație. Toate aceste experiențe m-au făcut să fiu mai flexibilă în fața noului, să nu mai pun filtre, să nu mai limitez oamenii la etichete-pentru că ar fi nedemn de măreția lor, să înțeleg că viața se rezolvă de la sine prin procesul vieții în sine și în ultimă instanță … ca suntem  peste tot și nicăieri în același timp.

Ceea ce vreau să adaug este că am cunoașterea faptului că toate aceste experiențe care au implicat DMT, au fost foarte rafinate datorită procesului de dezvoltare personală pe care l-am avut anterior experienței, astfel încât subconștientul meu nu a mai avut “de scuipat” conținut nerezolvat. Îmi cunoșteam deja cu toate amănuntele traumele copilăriei, tiparele pe care le repetasem, iar din punct de vedere psihologic aveam deja radiografia și înțelegerea emoțiilor mele și a proceselor personale, așadar atunci când am întâlnit DMT am fost total pregătită pentru ceea ce urma să se întâmple.

Personal, nu recomand explorarea substantelor enteogene dacă cel care se angajează într-o astfel de experiență nu are o cunoaștere asupra proceselor sale psihologice, asupra sistemelor de credință și asupra trecutului său. De asemenea, sunt foarte importante următoarele: contextul în care ele sunt folosite, facilitatorul sau cel care crează spațiul-dacă facilitatorul nu are propriul conținut observat și integrat este posibil ca experiența să fie limitată și distorsionată de propriile “umbre” și sisteme de credință ale facilitatorului, intenția cu care ele sunt utilizate. Folosite în scop recreativ nu aduc o explorare profundă ci servesc doar ca metodă de “escapadă” de la “monotonia” zilnică (care are în spate alte mecanisme ce o generează) și în plus pot genera puternice turbulențe în funcție de fricile inconștiente, programele ce rulează pe pilot automat și sistemele de credință pe care le avem.

O carte utilă celor care doresc să se angajeze în procesul experienței psihedelice este :

The psychedelic Experience: A manual based on the Tibetan Book of the Dead By Timothy Leary, Ph.D., Ralph Metzner, Ph.D., & Richard Alpert, Ph.D.

O altă carte pe care o recomand celor care experimentează procese de trezire interioară foarte puternice (și se pot concentra să citească) sau  celor care au trecut printr-o trezire interioară puternică și au nevoie de o perspectivă biologică asupra procesului:

The Biology of Kundalini – The fire of life . Jana Dixon

Una peste alta, sunt recunoscătoare faptului că am un mental puternic care m-a ajutat să nu mă pierd pe drum în multitudinea de experiențe și care m-a ținut pe drumul meu prin faptul că am pus la îndoială propriile mele sisteme de credință, sunt recunoscătoare curiozității mele nestăvilite și intuiției care m-a propulsat cu o încredere de neclintit  în impulsul interior și sunt recunoscătoare oamenilor care au fost și îmi sunt alături în procesul acesta numit Viață.

Vorba unui bun prieten si excelent partener de explorare: Să ne fie bine!

P.S. Te invit să comentezi și să îți împărtășești părea sau experiența, dacă simți să o faci.

alex_grey-collective_vision-crop

Reţelele neuronale şi obiceiurile minţii

Autori: dr. David Perlmutter M.D.dr. Alberto Villoldo Ph.D

Reţelele neuronale sunt tipare unice, create de milioane de neuroni interconectaţi. Neuronii individuali produc fibre nervoase, care se îndreaptă către ceilalţi neuroni, ca ramurile unui copac. Legăturile pe care le creează pot direcţiona traficul prin multe rute, într-o reţea extraordinar de complexă. Căile neuronale se pot uni, pentru a forma reţele prin care apar tipare particulare de gândire, de acţiune şi de reacţie. Cu alte cuvinte, reţelele neuronale din creier sunt constituite dintr-un grup de celule neuronale, care au învăţat să descarce impulsuri şi s-au conectat între ele, pentru a îndeplini o funcţie specifică, reproductibilă. Datorită reţelelor neuronale, sunteţi capabili să realizaţi sarcini cum ar fi să mestecaţi gumă, să pocniţi din degete sau să vă amintiţi versurile melodiei Hey Jude.

mind-control

CREAREA REŢELELOR NEURONALE ELEMENTARE

Pentru a supravieţui, un copil trebuie să-şi dezvolte un instinct pentru situaţiile de pericol potenţial. De aceea, încă de timpuriu în viaţă, dezvoltăm frici şi aversiuni în legătură cu evenimente şi experienţe, pe care, în mod corect sau nu, le percepem ca fiind periculoase. Multe dintre aceste aversiuni s-au dezvoltat în timp ce eram încă în pântecul mamei.

Un val de hormoni de stres trece bariera placentară şi informează fetusul, exact despre dispoziţia în care se află mama. Dacă mama e fericită, fătul e bucuros. Dacă mama se simte în siguranţă şi iubită, acest mesaj este înregistrat de către făt, care, de asemenea, se simte iubit şi în siguranţă. Dacă mama se gândeşte să întrerupă sarcina, reţelele neuronale din creierul fetal sunt codificate pentru teamă, deoarece el poate percepe, intuitiv, că viaţa sa se află în pericol.

în acest timp formativ prenatal se dezvoltă un mare procent de căi neuronale din sistemul limbic, creionând felul în care vedem şi simţim lumea şi determinându-ne personalitatea. Aceste înclinaţii sunt întărite, mai târziu, de către codurile de conduită şi de repertoriul emoţional pe care l-am învăţat de la părinţii noştri.

Până pe la vârsta de şapte ani, creierul uman este un câmp fertil, ce absoarbe informaţie – mai întâi din placenta mamei, apoi dintr-o serie de influenţe postnatale. Unele dintre acestea, cum ar fi atingerea iubitoare a mamei şi a tatălui, sunetul râsului familiar, îmbogăţesc creierul copilului cu experienţe pozitive. Alte experienţe – inclusiv acea primă inhalare a primei respiraţii – insuflă un sentiment de schimbare, dacă nu chiar de pericol, în această lume din afara mediului cald şi umed, din uterul mamei. In timpul primilor ani ai vieţii, creierul copilului este ca un aparat de înregistrare digital, setat să înregistreze în continuu. Sau, măsurată cu electroencefalograful (EEG), frecvenţa undelor cerebrale ale unui copil, de la naştere până la vârsta de doi ani, este în starea delta, care este şi frecvenţa undelor cerebrale la un adult care doarme, în cazul unui copil între doi şi şase ani, frecvenţa este în spectrul theta, care este acela al unui adult ce trăieşte o stare de imaginaţie, de reverie, sau de vis. Abia în adolescenţă, creierul unui copil capătă o maturitate funcţională, operând în frecvenţele superioare ale spectrelor alfa şi beta. Cu alte cuvinte, un copil sub şapte ani funcţionează, practic, într-o stare de hipnoză sau de visare, ceea ce-i permite reportofonului digital din creier să adune informaţii -şi să formeze căi neuronale – adecvate mediului tânărului, fără filtrul şi interferenţa logicii şi raţiunii neocortexului.

Apoi, între 7 şi 16 ani, se întâmplă ceva aproape contrar. Ieşim din modul de înregistrare şi începem să ne jucăm cu modul de ştergere/anulare, în timpul anilor de adolescenţă, creierul nostru elimină aproape 80% din conexiunile dintre neuroni, într-un proces cunoscut sub numele de simplificare sinaptică. De ce? Pentru că am învăţat ce se întâmplă în mediul din jurul nostru. Avem o idee destul de clară despre persoanele în care putem să avem încredere şi în care nu, despre cine ne oferă mâncare şi îmbrăţişări şi despre cine ne provoacă durere şi ne pedepseşte. Nu mai avem, deci, nevoie să strângem date din tot felul de surse, să explorăm opţiuni comportamentale şi să căutăm căi alternative de a experimenta lumea.

Puţin după adolescenţa târzie, devenim legaţi de tradiţie, ancoraţi în felul în care au fost lucrurile dintotdeauna, şi înrădăcinaţi în credinţa că toate vor rămâne la fel, chiar dacă lumea se schimbă în jurul nostru. Viziunea despre lume este stabilită – nu în piatră, ci în reţelele neuronale din creier. Aceste reţele neuronale comunică chimic şi electric, iar noi le experimentăm ca emoţii.

creier2TIRANIA EMOŢIILOR

Există multe şcoli de gândire în ceea ce priveşte emoţiile şi nu s-a concretizat o teorie universal acceptată sau o taxonomie a emoţiilor. Unii biologi vorbesc despre un set de emoţii instinctive, generate de nucleul amigdalian (care este implicat în procesarea memoriei reacţiilor emoţionale) şi despre un alt set, ca fiind experienţe conştiente, cognitive, generate de către cortexul pre-frontal. Pentru scopul acestei cărţi, vom folosi aceste descrieri.

Emoţiile cognitive sunt conştiente, originale şi de moment. Este normal să vă simţiţi bucuroşi, mânioşi sau trişti în diferite momente ale vieţii – de multe ori, fără un motiv evident. Niciun fel de gândire pozitivă nu ne va feri de ocazionale sentimente neplăcute. Din fericire, aceste sentimente nu durează prea mult. Chiar dacă aveţi anumite sentimente faţă de cineva, întreaga viaţă, aceste emoţii cognitive nu sunt apăsătoare, nici nu ocupă vreun loc în conştienta voastră, iar însuşi faptul că vi le amintiţi generează doar o senzaţie scurtă şi trecătoare. Amintirea persoanei iubite îţi poate da o senzaţie de căldură, a persoanei îndrăgite în copilărie, una de dragoste, iar a bătăuşului şcolii, una înfricoşătoare. Aceste emoţii sunt raţionale şi au un sens raportate la situaţia la care se referă..

Emoţiile instinctive sunt nocive. Când vă supăraţi, în timpul unei certe şi rămâneţi aşa multă vreme după ce aceasta s-a terminat, este un semn clar că trăiţi o emoţie instinctivă. Când sunteţi copleşiţi de un astfel de sentiment, vă treziţi că sunteţi supăraţi, fără să ştiţi de ce; partenera vă întreabă de ce aţi fost nepoliticoşi cu chelnerul şi voi nici nu vă amintiţi de acest lucru; cineva vă opreşte ca să vă pună o întrebare şi, fără niciun motiv, sunteţi gata să-i luaţi capul. Când funcţiile creierului superior încearcă să se interpună, ele sunt sabotate în mod automat şi chiar şi după mulţi ani de la consumarea evenimentului, vă găsiţi în situaţia de a vă convinge că aţi avut dreptate şi că cealaltă persoană a greşit. Aceasta are drept rezultat un refuz de a ierta – astfel că, prin fiecare reamintire a incidentului, adrenalina pompează în sistemul nervos şi corpul retrăieşte evenimentul, mereu şi mereu, ca şi când s-ar întâmpla din nou, iar voi vă puneţi problema cum aţi fi putut reacţiona diferit. Sistemul nervos se va linişti cu dificultate – uneori cu extremă dificultate.

Emoţiile instinctive sunt produse de către vechile instincte de supravieţuire – de multe ori, cuplate cu amintiri înăbuşite ale traumelor – care sunt implantate în creierul vostru. Emoţiile nocive ale fricii, amărăciunii, invidiei şi mâniei, care deseori sunt pasionale, uneori violente – şi, de fiecare dată, epuizante – nu sunt niciodată experienţe doar ale momentului prezent. De fapt, putem să le considerăm nişte erupţii cauzate de traume, care au fost imprimate în chiar structura fiinţei voastre. Aceste emoţii scot la suprafaţă întâmplări din copilărie, care se suprapun momentului prezent. Ele vă împiedică să trăiţi sentimente autentice, acum, în prezent. Toţi oamenii pe care îi întâlniţi vă amintesc de cineva întâlnit cândva, iar fiecare situaţie nouă pare un deja vu. în felul acesta, emoţiile instinctive sunt un fel de viruşi informatici vechi, care sabotează serverul central al creierului şi vă întunecă judecata. Iar toate acestea sunt obstacole în calea adevăratei experienţe spirituale.

întrucât aceste sentimente sunt asociate cu cele patru programe fundamentale ale sistemului limbic – frica, foamea, agresivitatea şi sexualitatea – ele sunt primitive şi instinctive, provenind dintr-un neurocomputer preistoric, pe care îl avem în comun cu mamiferele. Dacă aţi trăit abuzuri verbale sau fizice în copilărie, sunteţi în pericol de a asocia intimitatea cu pericolul, în cadrul familiei pe care o creaţi împreună cu partenerul vostru. O experienţă îngrozitoare, în timpul unei plimbări printr-un oraş mare, după căderea serii, vă poate face să asociaţi marile comunităţi urbane, cu pericolul, în acest fel, vă reaprindeţi jarul vechilor amintiri şi le aduceţi în prezent, unde încep să ardă cu mare intensitate.

Emoţiile instinctive persistă. Dacă sunteţi furioşi şi vă trece după câteva minute, aceasta este o emoţie cognitivă. Dacă sunteţi furioşi timp de 20 de zile sau 20 de ani, aceasta este o emoţie instinctivă. Emoţiile instinctive devin nişte programe nocive, care pun stăpânire pe întregul vostru neurocomputer. Aceste reţele neuronale ne determină să pierdem ani preţioşi într-o căsnicie violentă sau ne încătuşează de o slujbă care ne aduce numai frustrări şi insatisfacţii, în cele din urmă, când ne gândim că ne-a ajuns, putem să renunţăm la slujbă sau să rupem căsnicia, fără să înţelegem că ceea ce trebuie să schimbăm sunt, de fapt, reţelele noastre neuronale, prin care ne situăm în mediul şi în situaţiile actuale.

REÎNTĂRIREA CĂILOR NEURONALE NOCIVE Şl A CREDINŢELOR SUBCONŞTIENTE

Reţelele neuronale reprezintă o arhitectură dinamică, plastică, o constelaţie de neuroni care se aprind, pentru moment, pentru a efectua o sarcină specifică. De aceea, dacă zăboviţi mult asupra unui gând anume (bun sau rău) sau exersaţi o anumită activitate (benefică sau dăunătoare), întăriţi reţelele neuronale care se corelează cu aceste gânduri sau abilităţi. De fiecare dată când o situaţie vă reaminteşte de o experienţă reală din trecut, înfricoşătoare sau periculoasă, iar emoţiile instinctive sunt aduse la suprafaţă, acea reţea neuronală specifică este întărită. Ne întărim emoţiile nocive şi reţelele neuronale din sistemul limbic şi începem să creăm credinţe subconştiente despre viaţă. Aceste credinţe ne conduc acţiunile şi reacţiile, în toate experienţele.

PTSD, stresul emoţional şi suferinţa

Când suntem expuşi traumelor severe, putem dezvolta o afecţiune cunoscută drept sindromul post-traumatic de stres*. Studiile arată că majoritatea oamenilor se pot afla în situaţia de a experimenta cel puţin o situaţie ameninţătoare sau violentă, în cursul vieţii. Conform studiilor efectuate, chiar dacă o persoană se recuperează după PTSD, ea poate să prezinte, în continuare, simptome uşoare. (*Engl. post-traumatic stress disorder, PTSD)

în PTSD, multe dintre evenimentele tipice ale vieţii sunt direcţionate neadecvat prin sistemul limbic, unde retrăim, cel puţin dintr-o perspectivă emoţională, traumele sau evenimentele care ne-au frânt inima – chiar dacă acestea au avut loc poate cu zeci de ani în urmă. PTSD este complex, deoarece sistemul limbic, aşa primitiv cum este, nu poate simţi timpul, astfel încât nu poate face diferenţa între un eveniment dureros, care s-a petrecut acum 20 de ani şi amintirea acelui eveniment, declanşată de o situaţie asemănătoare din prezent. De exemplu, printre soldaţii întorşi din Războiul din Golf sau din războaiele din Irak şi Afganistan, era ceva obişnuit să devină neliniştiţi şi stresaţi, la auzul artificiilor sau al altor zgomote puternice, întrucât sistemul lor limbic nu putea înţelege că nu se mai aflau pe terenul de luptă, în mod asemănător, cuplurile care trec printr-un divorţ amar pot să recadă în starea de şoc, atunci când îşi aud reciproc vocile, chiar şi după ce au trecut mai mulţi ani de la terminarea căsătoriei.

Dar nu trebuie să fiţi diagnosticaţi cu PTSD, pentru ca evenimente chiar aparent benigne, să vă declanşeze reacţii emoţionale intense.

Această reîntărire poate fi făcută fără ştirea noastră, sau atunci când ne folosim de o traumă emoţională pentru a atrage mila din partea celorlalţi sau din partea noastră. Am putea spune, de exemplu: „Nu trebuie să mă comport cu maturitate; la urma urmei, am avut o copilărie groaznică”. Prin crearea şi repetarea unor astfel de afirmaţii, ne întărim reţelele neuronale şi obiceiurile emoţionale, care sunt la fel de distincte ca şi obiceiurile de postură provocate de un vechi traumatism cervical ce a afectat vertebrele şi muşchii coloanei vertebrale. Aceste reţele dau naştere unor emoţii, apoi unor credinţe care ne fac să preferăm durerea trecută, iar apoi unor comportamente care, în mod continuu, întăresc trauma şi sentimentul de milă pe care am învăţat să-l exploatăm cu succes.

Schematic, tiparul arată ca un cerc vicios, cam aşa:

 

TRAUMĂ → REINTĂRIREA TRAUMEI → REŢELE NEURONALE → EMOŢII→

CREDINŢE →COMPORTAMENTE →TRAUMĂ

 

Un asemenea tipar, repetitiv, circular, a avut odată rolul de a ne asigura supravieţuirea, dar a devenit nociv şi a dat naştere unor credinţe false despre lume şi cunoscuţi, întâlniri, prieteni şi chiar familie. Deoarece credinţele pot fi inconştiente, ele pot apărea în feluri care să ne surprindă. Putem începe o relaţie intimă, care se prăbuşeşte când descoperim că persoana nu este chiar cine credeam noi că este, dar această situaţie poate să fie produsul propriei noastre credinţe inconştiente – aceea că nu ne vom găsi niciodată un partener. La fel, am putea rata o extraordinară oportunitate de carieră, deoarece, în adâncul nostru, credem că nu o merităm.

într-un mod destul de straniu, putem chiar să întărim reţelele nocive stabilite de traume, prin faptul că reacţionăm cu teamă, faţă de o ameninţare reală. Din nefericire, de fiecare dată când o situaţie este chiar şi vag asemănătoare cu un eveniment dureros din trecut, un steguleţ roşu se ridică în creierul nostru mamifer şi o percepem ca pe o posibilă ameninţare. Aceasta se întâmplă, deoarece trauma nu este ceea ce ni s-a întâmplat în realitate, ci felul în care am păstrat-o în minte, ca pe o poveste. Altfel spus, suntem afectaţi de ceea ce credem că s-a întâmplat. Iar această poveste este ţinută în viaţă, în subconştient, fără ca noi să fim conştienţi de ea.

Alberto: Recuperarea sufletului

Una dintre pacientele mele era bântuită de o imagine recurentă a ei înşişi, de pe vremea când avea şase ani şi fusese lovită de un automobil, în timp ce mergea pe bicicletă. Deşi nu fusese rănită, Carol îşi amintea faptul că se afla sub vehiculul oprit, vedea partea de jos a motorului şi simţea duhoarea puternică de ulei şi unsoare. Când şi-a amintit de acest incident, şi-a adus aminte că şi-a strigat părinţii, dar că niciunul dintre ei nu i-a răspuns. Singurul care a ajutat-o a fost străinul care conducea automobilul.

După mai mulţi ani, Carol a continuat să fie bântuită de acest sentiment de abandon. Ea a simţit că mama şi tatăl ei nu au fost acolo, când a avut nevoie de ei şi că nu s-a putut baza decât pe străini, care erau aceiaşi oameni care îi puteau face rău. Lucrând cu această percepţie, reţelele neuronale din sistemul ei limbic i-au creat credinţe false despre prieteniile şi despre sistemele ei de sprjin – lucru care a condus-o la relaţii şi comportamente inadecvate.

Carol avea încredere deplină în oamenii pe care îi întâlnea în avioane şi la petreceri, dar nu avea încredere în familie şi în prietenii care au încercat, cu sinceritate, să o sfătuiască şi să o ajute. A simţit o furie teribilă fată de părinţii săi, dar i-a iertat pe străini, pentru fapte atroce.

Carol a început să se vindece, doar când am ajutat-o să-şi reamintească acel eveniment, în timpul unei meditaţii ghidate. Am convins acea parte a personalităţii sale, care „se dislocase” sau se disociase în timpul accidentului, să vină înapoi. Făcând acest lucru, a trebuit să o asigurăm pe micuţa Carol, că adulta Carol va avea grijă de ea şi o va întâmpina cu daruri şi cu frumuseţe. Şamanii numesc acest proces, recuperarea sufletului şi, drept urmare, am reuşit s-o ajut pe Carol să-şi recupereze calităţile pierdute ale sufletului său: speranţă, curiozitate, securitate, încredere şi spontaneitate, îmbrăţişând aceste calităţi, ea a deschis noi căi neuronale, care i-au permis să experimenteze lumea într-un mod mai creativ. Ea a început să perceapă oamenii şi situaţiile într-un fel nou, văzând oportunităţi, acolo unde, mai înainte, vedea doar adversitate.

OPRIREA TENDINŢEI CĂTRE SUFERINŢĂ

Timp de mulţi ani, psihologia a acceptat ideea că emoţiile distructive pot fi reparate prin terapie – o viziune care astăzi este pusă sub semnul întrebării, de către unii practicieni, care dezbat chiar şi legitimitatea psihologiei însăşi. Psihanalistul James Hillman scrie, de exemplu: „Eşecul psihoterapiei de a-şi clarifica legitimitatea a dat naştere unor psihologii, care sunt ştiinţe bastarde şi filosofii degenerate. Psihoterapia a încercat să-şi susţină pedigriul, prin însuşirea unor raţiuni nepotrivite pentru investigarea domeniului său. De vreme ce aceste metode împrumutate cad una după alta, psihoterapia pare din ce în ce mai dubioasă – nici fizică bună, nici filozofie bună, nici religie bună.” în profesiile noastre, noi (autorii) am ajuns să întâlnim mulţi psihoterapeuţi devotaţi, care lucrează în şcoli, închisori şi în centre de sănătate de cartier. Aceşti practicieni sunt dedicaţi total încercării de a-şi ajuta pacienţii să-şi aline suferinţa şi să se integreze mai bine în societate. Totuşi, suntem de acord că platitudinile psihologice populare şi spiritualitatea „modernă”, dincolo de a ne înnămoli şi mai adânc în poveştile noastre dureroase, au adus foarte puţine lucruri bune.

în vreme ce presa a popularizat probleme referitoare la părinţi nepotriviţi, la abandon şi la lipsa stimei de sine, nici comentatorii şi nici criticii nu ne-au oferit explicaţii satisfăcătoare, care să ne consoleze personalităţile complexe, în cel mai bun caz, atenţia presei şi dialogul deschis ne-au ajutat, pe mulţi dintre noi, să înţelegem modul în care evenimentele dureroase şi traumele suferite în copilărie ne-au modelat relaţiile. Totuşi, această înţelegere nu a reuşit să ne reconecteze reţelele neuronale din creier – reţele care ne ţin prizonieri în aceste poveşti -iar această reconectare ar fi singurul lucru care ne-ar ajuta, cu adevărat, să ne simţim mai bine cu noi înşine sau să fim liberi să avem vieţi mai împlinite.

în schimb, ne trezim explicându-ne, nouă şi celorlalţi, de ce suntem incapabili de iubire şi încredere, sau de ce ezităm să avem încredere în propria noastră valoare. Pretindem că aceasta se întâmplă deoarece mamele noastre nu ne-au crescut bine, sau fiindcă taţii noştri ne-au tratat rău. Cu alte cuvinte, continuăm să subscriem poveştilor subversive – dintre care multe sunt propria noastră creaţie – despre cine suntem şi ce suntem în stare să realizăm. Şi continuăm să cumpărăm tot felul de cărţi de auto-ajutorare, care sunt mereu în topul bestseller-urilor!

Aşadar, de ce nu ne facem bine? Deoarece căutăm răspunsurile, în locul nepotrivit!

Extras din cartea: Neuroştiinta Iluminării. dr. David Perlmutter M.D. dr. Alberto Villoldo Ph.D, Ed. For You, 2013” 

creier_interesant

Ce înseamnă cu adevărat să susții spațiul pentru cineva.

Autor:  

image-eric-kilby-embrace-sculpture1-700x467

Când mama mea era pe patul de moarte, eu și rudele mele ne-am adunat ca să fim cu ea în ultimile zile. Nici unul din noi nu știa nimic despre ce înseamnă a susține pe cineva în timpul tranziției din această viață către cealaltă, dar eram destul de siguri că dorim să o ținem acasă și nu la spital, așa că am făcut-o.
În timp ce noi o susțineam pe mama, eram susținuți de o asistentă medicală paliativă, Ann, care venea o dată la câteva zile să aibă grijă de mama și să stea de vorbă cu noi despre ceea ce putea să se întâmple în următoarele zile. Ne-a învățat cum să îi facem mamei injecții cu morfină când devenea agitată, s-a oferit să se ocupe de sarcinile dificile (cum ar fi să o îmbăieze pe mama) și ne-a oferit toate informațiile de care aveam nevoie pentru a știi cum să procedăm cu trupul mamei după ce spiritul ei a plecat.

“Acordați-vă timp.”, a zis. “Nu e nevoie să chemați serviciile funerare acasă până ce nu vă simțiți pregătiți. Chemați oamenii care vor dori să își ia rămas bun. Stați cu mama voastră atât timp cât aveți nevoie. Când o să vă simțiți pregătiți, chemați-i să o ia.”
Ann ne-a oferit un dar incredibil în acele zile finale ale mamei. În ciuda faptului că a fost o săptămâna chinuitoare, știam că suntem susținute de cineva care se află doar la un telefon distanță.

În următorii doi ani de la eveniment, m-am gândit adesea la Ann și la rolul important pe care ea l-a avut în viețile noastre. A fost cu mult mai mult decât ceea ce se poate numi „asistenta medicală paliativă”. A fost un facilitator, un antrenor și un ghid. Prin faptul că a oferit suport și ghidare gentilă, lipsită de prejudecată, ne-a ajutat să trecem prin una din cele mai dificile experiențe ale vieții noastre.
Munca pe care a făcut-o Ann poate fi definită printr-un termen ce a devenit cunoscut în unele cercuri în care lucrez. Susținea spațiul pentru noi.
Ce înseamnă să susții spațiul pentru altcineva? Înseamnă că suntem dispuși să mergem alături de o altă persoană, indiferent de experiența în care se află, fără să îi judecăm, fără să îi facem să se simtă inadecvați, fără să încercăm să îi reparăm sau să încercăm să le influențăm rezultatul. Când susținem spațiul pentru alți oameni, ne deschidem inimile, oferim suport necondiționat și ne eliberăm de prejudecată și control.

Câteodată, ne găsim în situația de a susține spațiul pentru oameni în timp ce ei susțin spațiul pentru alții. În situația noastră, spre exemplu, Ann susținea spațiul pentru noi în timp ce noi susțineam spațiul pentru mama. Deși nu știu nimic despre metodele ei de susținere, bănuiesc că sunt alte persoane care susțin spațiul pentru Ann în timp ce ea face acesta muncă provocatoare și semnificativă. Este practic imposibil să fii un puternic susținător al spațiului celorlalți dacă la rândul tău nu ai alți oameni care susțin spațiul pentru tine.. Chiar și cei mai puternici lideri, consilieri, asistente, etc. au nevoie să știe că sunt câțiva oameni în prezența cărora pot fi vulnerabili și slabi fără să se teamă că vor fi judecați.
În propriile mele roluri ca profesor, facilitator, consilier, mamă, soție și prietenă, etc., fac tot posibilul să susțin spațiul pentru alți oameni în același mod în care Ann a făcut-o pentru mine și rudele mele. Nu este ușor, deoarece am o tendință foarte umană de a dori să repar oamenii, să îi sfătuiesc, sau să îi judec pentru că nu sunt mai departe pe calea lor decât sunt, însă continui să încerc deoarece știu cât de important este. În același timp, există persoane în viața mea în care am încredere să susțină spațiul pentru mine.

embrace-sandsculptureNu putem susține cu adevărat oamenii în procesul lor de creștere, transformare, durere, dacă le luăm puterea personală (prin a încerca să le rezolvăm problemele), făcându-i să se simtă rușinați (insinuându-le că ar trebui să știe mai multe decât știu), sau copleșindu-i (oferindu-le mai multe informații decât sunt pregătiți să primească). Trebuie să fim pregătiți să ne dăm la o parte din calea lor pentru a le da posibilitatea de a face propriile lor alegeri, să le oferim iubire și suport necondiționat, să le oferim ghidare gentilă atunci când este necesară și să îi facem să se simtă în siguranță chiar și atunci când greșesc.
A susține spațiul nu este ceva exclusiv pentru facilitatori, consilieri sau asistenți medicali paliativi. Este ceva ce fiecare din noi poate face pentru celălalt – pentru partenerul nostru, copii noștri, prieteni, vecini chiar și străini care încep o conversație cu noi în autobuz, în drum spre casă.
În continuare sunt câteva lecții pe care le-am învățat de la Ann și de la alți oameni care au susținut spațiul pentru mine.

1. Acordă oamenilor permisiunea de a se încrede în propria lor intuiție și înțelepciune. Când o susțineam pe mama în zilele ei finale, nu aveam niciun fel de experiență pe care să ne bazăm, însă intuitiv, știam ce era nevoie să facem, știam cum să îi transportăm trupul la baie, știam cum să stăm să îi fredonăm cântece și știam cum să o iubim. Știam chiar și momentul în care avea nevoie de injecțiile care îi ușurau durerile. Într-un fel foarte gentil, Ann ne-a spus că nu este nevoie să facem lucrurile conform unui protocol medical – că pur și simplu trebuie să avem încredere în intuiția noastră și în înțelepciunea acumulată în anii în care am iubit-o pe mama.

2. Oferă oamenilor doar cantitatea de informații pe care o pot primi. Ann ne-a dat câteva instrucțiuni simple și câteva notițe scrise, dar nu ne-a copleșit cu mai mult decât eram pregătiți să procesam în momentul acela de durere și suferință. Prea multă informație ne-ar fi făcut să ne simțim nedemni și complet inutili.

3. Nu lua puterea personală oamenilor. Când luăm celorlalți puterea de decizie, îi facem să se simtă inutili și incompetenți. Există posibilitatea să fie necesar ca noi să intervenim în luarea unei decizii dificile pentru alți oameni (ex: când au de-a face cu o dependență și o astfel de intervenție ar fi singurul lucru care i-ar salva), dar în aproape toate celelalte cazuri, oamenii au nevoie de autonomia de a face propriile alegeri (chiar și copii noștri). Ann știa că avem nevoie să ne simțim încurajați în a lua decizii în numele mamei, s-a oferit chiar să ne și ajute, însă niciodată nu a încercat să ne direcționeze sau să ne controleze. 

4. Ține-ți ego-ul departe. Aceasta este una importantă. Cu toții ne trezim surprinși în capcana de a crede că succesul altcuiva depinde de intervenția noastră; că eșecul lor se reflectă prost asupra imaginii noastre, sau atunci când suntem convinși că indiferent ce emoții aleg să descarce asupra noastră are legătură cu noi și nu cu ei. Este o capcană. Eu însămi, m-am surprins de câteva ori, în momentele în care predam, că devenisem mai interesată de propriul meu succes (Oare studenții mă plac? Notele lor reflectă oare abilitatea mea de a le preda? etc.), decât de succesul studenților mei. Însă acest lucru nu servește nimănui – nici măcar mie. Pentru a le susține cu adevărat creșterea, e necesar să îmi țin ego-ul departe și să creez spațiul în care ei au oportunitatea de a crește și de a învăța.

5. Fă-i să se simtă suficient de în siguranță pentru a eșua. Când oamenii învață, când cresc sau când trec printr-o perioadă de suferință ori tranziție, sunt predispuși la a face câteva greșeli în drumul lor. Când noi, ca susținători ai spațiului, fără judecată sau rușine, le oferim oportunitatea să caute în ei înșiși curajul să își asume riscul și rezistența de a continua chiar și atunci când dau greș, când le comunicăm faptul că un eșec este pur și simplu o parte a călătoriei și nu sfârșitul lumii, ei o să petreacă mai puțin timp învinovățindu-se și mai mult timp învățând din greșelile lor.

6. Da-le îndrumare și ajutor cu umilință și chibzuință. O persoană care susține spațiul într-un mod înțelept, știe când să fie reținut (ex: atunci când face o persoană să se simtă prost sau inadecvat) și când să ofere ghidare gentilă (ex: când o persoană cere îndrumare sau este prea rătăcită ca să știe ce anume să ceară). Cu toate că Ann nu ne-a luat puterea și autonomia, s-a oferit să vină să o îmbăieze pe mama sau să se ocupe de unele din etapele mai dificile ale îngrijirii. Asta a fost eliberator pentru noi, deoarece nu aveam experiență și nu doream să o punem pe mamă într-o postură care să o facă să se simtă rușinată (ex: să stea în fața copiilor ei goală). Acesta este un dans foarte subtil pe care trebuie cu toții să îl știm atunci când susținem spațiul pentru ceilalți. Recunoașterea zonelor în care ei să simt cei mai vulnerabili și incapabili și oferindu-le ajutorul fără să îi facem să se simtă rușinați cere practică și umilință.

7. Crează un container pentru emoții complexe, frică, traume, etc. Atunci când oamenii se simt susținuți într-un fel mai profund decât sunt obișnuiți să fie, se vor simți suficient de în siguranță pentru a permite emoțiilor complexe, ce în mod normal rămân ascunse, să iasă la suprafață. Cineva care are practica în susținerea spațiului știe că acest lucru se poate întâmpla și va fi pregătit să îi susțină pe ceilalți într-un mod delicat și lipsit de prejudecăți. În „Calea Cercului”, noi vorbim despre „a susține ritmul” pentru ceilalți. Cercul devine spațiul unde oamenii se simt în siguranță să se deschidă, fără teamă că acest lucru le va produce daune permanente sau că vor fi făcuți de rușine de alții din încăpere. Cineva este întotdeauna acolo ca să ofere putere și curaj. Aceasta nu este o muncă ușoară, și este o muncă despre care eu continui să învăț pe măsură ce găzduiesc conversații din ce în ce mai provocatoare. Nu o putem face dacă noi înșine suntem excesiv de emoționali, dacă nu ne-am făcut propria treabă de a ne integra umbra și dacă nu avem încredere în oamenii pentru care susținem spațiul. În cazul lui Ann, a făcut toate aceste lucruri arătându-ne blândețe, compasiune și încredere. Dacă și-ar fi făcut apariția într-un fel în care nu ne putea oferi garanția că poate să se descurce în situații dificile sau dacă i-ar fi fost frică de moațe, noi nu am fi putut avea încredere în ea așa cum am avut.

8. Permite-le celorlalți să ia decizii diferite și să aibă experiențe diferite față de cum ai fi avut tu. A susține spațiul este despre a acorda respect diferențelor fiecărei persoane și despre a recunoaște faptul că aceste diferențe pot conduce la decizii pe care noi nu le-am fi luat. Câteodată, spre exemplu, ei iau decizii în funcție de norme culturale pe care noi nu le putem înțelege din propria noastră experiență. Când susținem spațiul, eliberăm controlul și onorăm diferențele. Acest lucru se evidențiază, spre exemplu, în felul în care Ann ne- sprijinit luarea deciziilor cu privire la ce facem cu trupul mamei după ce spiritul plecat. ar fi fost un ritual pe care simțeam înainte ea-părăsească trupul, aveam libertatea de -l face intimitatea mamei.

Susținerea spațiului nu este ceva ce putem stăpâni peste noapte și această practică nici nu poate fi abordată în mod adecvat doar în baza listei de sfaturi de mai sus. Este o practică complexă ce evoluează pe măsură ce o practicăm și este unică de la o persoană la altă și de la o situație la altă.
Este în intenția mea să învăț pe parcursul vieții ce înseamnă să susții spațiul pentru ceilalți, așadar dacă experiența a fost diferită de a mea sau dacă dorești să adaugi ceva la această postare, trimite-mi un mesaj aici: http://heatherplett.com/contact-2/

Sursa articolului: http://heatherplett.com/2015/03/hold-space/

holdingspace

Trăsăturile unui empatic și cum să recunoști unul.

Autor:  Alex Myles

Sunt empatică.
Am știut dintotdeauna că sunt oarecum diferită de mulți din jurul meu. Descoperind mai multe despre tipologia personalității empatice m-a condus spre o bună înțelegere a mea, și de asemenea, a relațiilor mele cu ceilalți și cu lumea înconjurătoare.
Mulți ani m-am simțit ca un extraterestru pe această planetă. De multe ori spuneam: „Eu nu sunt din această lume.” Nu cunoșteam mulți oameni asemănători mie, care să simtă lucrurile așa cum le simțeam eu sau să rezoneze într-un mod similar mie.
Ceea ce a avut cel mai mare impact, ca empatică, a fost felul în care simțeam în corpul fizic, mintal și emoțional durerea celorlalți ca și cum ar fi fost a mea. Acest lucru m-a schilodit emoțional și fizic și m-a făcut să trec prin suferințe enorme. Descrierea este de multe ori asemănătoare cu cea a unui burete, având capacitatea de a absorbi fiecare emoție și energie din jurul meu și apoi fiind trasă în jos de acestea.
Să învăț despre tipologia personalității empatice m-a ajutat foarte mult în a mă înțelege pe mine însămi mai bine, a învață să mă protejez și să nu mai permit energiilor toxice exterioare, emoțiilor și comportamentelor să mă afecteze într-un mod negativ.
În loc să absorb toate celelalte energii, acum le observ. Asta mă previne în a deveni copleșită, epuizată, mă previne în a suferi mintal sau fizic și a fi excesiv de emoțională.light_symphonia

Un empatic este o persoană care este foarte sensibilă la energiile și emoțiile pe care le emit ceilalți oameni, animale și tot ceea ce există în jurul lor. Au abilitatea de a scana câmpul informațional și psihicul celorlalte persoane și pot, în mod intuitiv, să primească informații și sentimente trecute, prezente și chiar viitoare, determinând astfel cu acuratețe stările mintale, emoționale și fizice ale celuilalt.
Zicala: „niciodată să nu judeci o carte după coperte” este adevărată pentru un empatic. Niciodată nu se încred în aparențele exterioare, superficiale și înșelătoare, întotdeauna simt ceea ce se petrece în spatele măștilor, dacă au încredere în propria judecată.
Din păcate, prea des, un empatic este determinat să creadă că aceste competențe paranormale nu există în lumea de astăzi și cuvintele lor ajung să fie criticate, necrezute sau li se spune că sunt greșite. De pe urma lipsei de importanță pe care un empatic o acordă intuiției sale vor profita cei care doresc să manipuleze, să înșele sau cei ce nu cred că aceste abilități există.
Pentru a reuși, este vital ca o personalitate empatică să învețe să aibă încredere în propria judecată și intuiție pentru a se putea alinia și a-și folosi abilitățile cu care s-a născut.
Dacă un empatic nu are o bună înțelegere asupra propriei persoane ori nu știe cum să gestioneze energiile în loc să se împotrivească lor sau să le absoarbă, nu numai că se poate destabiliza emoțional dar pot apărea și boli fizice sau depresie, în cazul în care stresul și anxietatea preiau controlul asupra corpului sunt șanse mari să ajungă la epuizare.

Există mai multe variațiuni ale personalității empatice. Unii oameni se vor identifica puternic, alții vor recunoaște doar câteva trăsături din cele ce urmează:

1. Se simte mai calm când este singur, iar în relații are nevoie să se distanțeze și să aibă perioade regulate de solitudine.

2. Când se află în compania altora, un empatic se luptă să înțeleagă dacă emoțiile pe care le simte sunt ale sale sau ale celor din jurul lui.

3. Se luptă pentru a rămâne prezent când haosul emoțional din jurul său împinge sau trage propriile emoții, gânduri, sentimente ale empaticului.

4. De multe ori spune DA celor din jurul său fără a se gândi la propriile nevoi.

5. În relații sau prietenii, îi pune adesea pe ceilalți înaintea lui, ca și cum plăcerea și fericirea celorlalți este mai importantă decât a sa.

6. Relațiile pot adesea să se miște cu mare viteză și să devină foarte intense într-un timp scurt deoarece un empatic se conectează la un nivel foarte profund și intim cu celălalt datorită abilității lor de a absorbi energia și emoțiile celorlalți.

7. Un empatic își va asuma adesea toată responsabilitatea pentru cum este tratat de ceilalți și pentru orice merge prost într-o relație. Dispun de o enormă compasiune și pot vedea cu claritate bagajul emoțional al celorlalți găsind astfel scuze pentru comportamentele lor, acest lucru fiind de multe ori în detrimentul empaticului.

8. Are tendințe de a se conecta cu oamenii care suferă și deseori vrea să îi vindece pe ceilalți sau încearcă să facă lumea un loc mai bun pentru ei.

9. Se pot găsi în situația în care iau asupra lor sau absorb problemele altora și sunt folosiți ca recipient de descărcare pentru bagajul emoțional al celorlalți.

10. Știu instinctiv când cineva din jurul lor nu spune adevărul.

11. Câteodată empaticii pur și simplu știu lucruri, fără să aibă vreo idee de unde au dobândit informația. Când încearcă să distingă adevărul de minciună poate părea că informația le este prezentată dinainte pentru a putea lua o decizie. Empaticul ar trebui să aibă încredere în informație doar dacă și-a dezvoltat abilitatea de a se cunoaște pe sine însuși și pe ceilalți cu acuratețe sau dacă gândirea paranoică sau altă informație îi întunecă judecata.

12. Mintea unui empatic este una curioasă și se regăsește constant în căutarea de răspunsuri, filozofii sau teorii.

13. Un empatic care este foarte aliniat cu el însuși și antrenat în citirea celorlalți va putea să recepționeze procesul de gândire al altuia chiar și dacă este la mii de kilometrii distanță.

14. Se conectează foarte puternic la regatul animalelor și se identifică cu ușurință cu durerea fizică și emoțională a animalelor

15. Cel mai adesea se simte împăcat și armonizat când petrece timp în natură și o explorează.

16. Poate simți energia lucrurilor fizice și adesea își va alege hainele sau materialele bazându-se pe energia atașată lor.

17. Dispune de o foarte mare creativitate și imaginație; scrisul, artele, muzica, pictura, dansul, actoria, arhitectura și designul sunt câteva din domeniile pentru care un empatic dezvoltă pasiune. 

18. Un empatic va fi foarte ușor de distras atunci când va face lucruri care nu îi plac și va evada foarte ușor într-o altă zonă sau va visa cu ochii deschiși când situația sau locul în care se află nu îi stimulează mintea.

19. Se zbate pentru a se relaxa în totalitate în prezența celorlalți, va lăsa garda jos și se va distra doar dacă se simte confortabil și ușurat în compania celor din jurul lui.

20. Preferă ca locul în care trăiește să fie minimalist și ordonat, spațiile dezordonate fiind foarte greu de suportat deoarece are suficiente senzații interioare care se petrec în el fără să aibă nevoie să își aglomereze psihicul mai mult.

21. Găsește foarte dificil să stea în prezența oamenilor egoiști sau a celor care îi pun pe ceilalți într-o lumină proastă pentru ca ei să arate mai bine. Empaticii vor sări adesea în apărarea celor care sunt respinși sau agresați în orice fel.

22. Locurile aglomerate sunt copleșitoare din punct de vedere emoțional și este nevoie de solitudine după întâlniri sociale.

23. Este foarte sensibili la sunete, mirosuri, lumină puternică și senzații ale anumitor materiale textile.

24. Suferă în mod regulat de oboseală și se simte secătuit după interacțiunea cu ceilalți.

25. Poate să devină timid și retras ca metodă de auto-protecție. Un empatic poate deveni introvertit pentru a evita durerea fizică și emoțională ce rezultă din interacțiunea cu ceilalți.

Alți oameni pot privi empaticii ca fiind capricioși și singuratici datorită perioadelor de solitudine de care au nevoie. Alții vor încerca să înțeleagă că aceste lucruri fac parte din personalitatea empaticului și este metoda lor naturală și confortabilă de a trăi. Empaticilor le plac conexiunile, dar au nevoie să balanseze acest lucru prin crearea unui spațiu sigur pentru ca ei înșiși să existe în paralel cu ele.
Supermarketurile, barurile/cluburile, întrunirile de familie și orice eveniment aglomerat poate fi greu de suportat din punct de vedere emoțional. În mod frecvent se vor retrage sau vor evada în grădină, baie sau bucătărie pentru a-și lua o pauză de la energia foarte intensă care apare atunci când mai mulți oameni se strâng în același loc.
Empaticii pot avea personalitate dependentă și pot prelua obiceiuri precum consumul de alcool, jocurile online sau se vor adânci într-o activitate anume ca formă de evadare pentru a nu mai simți atât de multă durere.
Să asculte sau să urmărească știrile din lume poate fi foarte traumatic deoarece durerea sau violența asupra oamenilor și creaturilor implicate în experiență poate fi transferată ca și cum ar fi a lor.
Empaticii sunt spirite libere, aventurieri, căutători de viață, spărgători de reguli, pentru că trăiesc în afara cutiei. Pentru alții, adeseori ei par a duce vieți neconvenționale sau neortodoxe. În orice caz, acest stil de viață este foarte natural și perfect potrivit pentru un empatic.

Cu cât empaticii învață mai mult despre ei înșiși, multe din caracteristicile de mai sus încep să aparțină trecutului, sau noi modalități de gestionare ce nu au efecte negative sunt descoperite . În timp ce mulți oameni se pot regăsi printre caracteristicile de mai sus, vor fi câțiva ce se vor recunoaște în multe din acestea pe măsură ce au găsit modalități de gestionare sau de înțelegere astfel încât viață să devină mai puțin dureroasă.
Cheia pentru reușita unui empatic este să recunoască fiecare trăsătură și să petreacă timp gândindu-se la impactul negativ pe care aceasta ar putea să o aibă sau care ar putea să încurce un anumit aspect a vieții lor. Când avem o bună înțelegere despre cum o anumită caracteristică ne afectează, putem găsi metode de a transforma orice efecte negative în efecte pozitive.
Cea simplu mod de a privi o tipologie empatică este ca și cum acest tip de personalitate este simultan o binecuvântare și o pacoste. Este o binecuvântare să ai abilitatea de a simți și a trăi viață la un nivel de sensibilitate atât de rafinat, astfel încât bucuria și iubirea să fie experimentate ca impulsuri electrice constante ce trec prin tine. Pe de altă parte, pacostea este că și vibrațiile joase se simt cu aceeași intensitate.

 Când empaticii învață să se protejeze pe ei înșiși prin a deveni constant conștienți de cum permit energiilor exterioare să îi penetreze, sunt pe o poziție din care pot transforma pacostea în binecuvântare astfel încât energiile toxice și dureroase să nu fie absorbite în psihic/suflet. Empaticii trebuie să se asigure că se vor înconjura de oameni ale căror energii vibrează la o frecvență apropiată cu a lor, astfel încât să nu fie vulnerabili și să se expună la energii ce le pot dăuna. Auto-protejarea este vitală.

Fiind empatic este cu adevărat o modalitate frumoasă de a trăi și experimenta viața. A ne rafina frecvențele astfel încât să ne menținem la un nivel vibrațional ridicat și refuzul de a prelua sau a absorbi orice ne va produce daune este cel mai simplu, magic, armonios și unic fel de a exista.

Sursa articolului: http://www.elephantjournal.com/2015/06/traits-of-an-empath-how-to-recognise-one/

web-of-energy

Atunci când respingerea te întoarce spre Tine.

Autor: Cornelia Câcu

Dacă mă uit în spate la povestea ce m-a adus în momentul prezent, cel în care scriu acest articol, mi se pare că totul a fost o capodoperă superbă, regizată la nivel cosmic. Am avut parte de dramă cât pentru 1000 de vieți și câteva tone de karmă, cel puțină așa a părut din perspectiva personajului pe care l-am jucat. În realitate, am ales să mă întrupez exact într-un mediu propice pentru ca omida să se metamorfozeze. Am căutat, inconștient, toată viața să fiu acceptată fără să îmi dau seama că la nivelul de bază a fundației mele umane stă o rană de respingere. Povestea este clasică pentru anii ’80 – regimul comunist, copiii mulți care se nasc fără să fie doriți ci printr-o „grație” a sistemului „defectuos” care era experimentat atunci. O mamă care avea deja doi copii mari, care nu și-l dorea ce cel de-al treilea și care a dorit să avorteze – o decizie fără succes din motive de sănătate, urmate de 7 luni de depresie din care una petrecută în pat. O telenovelă care a dus la formarea unui tipar puternic prezent în fetusul ce avea să vină pe lume. Au urmat ani de luptă și de auto-flagelare, ani de suferință și dorință de suicid, ani în care copilul nu înțelegea de ce mereu dă peste oameni care îl resping. Dualitatea matricii.

womb-paradise-painting-by-alex-florschutzCeva din copil îl făcea însă să continue drumul, o căldură în inimă și o iubire care veneau din interiorul său și care era prezentă cu el mereu, ca o melodie în surdină, melodie ce îl îndruma să meargă înainte și să aibă încredere. O noapte neagră a sufletului ce a durat mii de ani. Toate conduceau copilul în interiorul său, toate conduceau copilul spre a-și îndrepta privirea spre Sursa creației, spre locul în care era acceptat necondiționat, spre locul acela cald și spre melodia din surdină care îl chemau.
Privind în urmă la toți cei care au contribuit la crearea mea prin respingere, zâmbesc și le onorez prezența. Ei făceau parte din vocile melodiei care mă îndruma înapoi spre Mine: ca și cum în șoaptă îmi spuneau: „Copile, locul tău nu este aici, nu poposi aici.”

Încă mai există câțiva oameni în viața mea care din când în când, au grijă într-un mod inconștient, să-mi amintească să nu mă mai pierd în caruselul exterior, în lumea iluziilor, să nu mai dau importanță mărunțișurilor imediate și dramei umane, căci nu e nimic de schimbat în exteriorul meu. Totul este perfect în aparenta imperfecțiune. Și atunci mă retrag înapoi în locul cald și în frecvența armonioasă a inimii mele, care cântă o melodie dintotdeauna și acolo, am grijă de copilul acela care a rătăcit prin întuneric atâția ani, căci el a ajuns înapoi acasă. Iar acum, a venit vremea să se odihnească și să crească în liniște.

womb-tree-art

Mulțumesc tată pentru că ești … om

Autor: Cornelia Câcu

A fi părinte este un rol dificil. Pentru că nimeni nu te pregătește din prealabil pentru a face față acestei responsabilități. A fi copil este un rol la fel de dificil. Până la vârstă de 26 de ani am dus pe picioare un război declarat cu tatăl meu, asta nu e nimic nou, aproape toți avem războaie mai mult sau mai puțin declarate cu părinții noștri.
Dintr-o dorință de a opri chinul interior și dintr-o nevoie disperată de a face pace cu mine, în urmă cu 8 ani, am început un proces de analiză a vieții mele. Una dintre primele relații pe care le-am analizat a fost relația cea mai dureroasă de până atunci și anume relația cu tatăl meu. Ani de zile am așteptat ca el să fie cel care se schimbă, deoarece aveam pretenția de la el, ca părinte, să facă primul pas, nefiind conștientă că eu țineam sabia la vedere și îl taxam pentru fiecare lucru pe care îl consideram greșit. Într-o zi m-am oprit din război și am încercat să înțeleg de ce se comportă așa cu mine. Am început să îl observ, ușor-ușor, dincolo de rolul de tată…ca om. Pentru că în același timp mă ocupam să citesc cărți de psihologie pentru a înțelege cum funcționez eu, am sesizat la omul care juca rolul tatălui meu o mulțime de tipare comportamentale similare. I-am analizat trecutul și am înțeles că în el se află un copil rănit, un copil care a trecut la rândul lui printr-o mulțime de contradicții și suferințe și că el era produsul trecutului său, el era produsul mediului și condiționărilor în care crescuse. Un copil forțat de împrejurări, să supraviețuiască în orice condiții. Am început să îl înțeleg, am început să îi recunosc rănile și durerile și am început să am compasiune. Atunci, am realizat că dacă doresc liniște cu el, e necesar să fac primul pas. Nu a fost ușor pentru că durerea lui rezona cu a mea și intram în conflict imediat ce mă simțeam atacată. Dar am perseverat și am încetat să mai am așteptări de la el în rolul de tată. Proiectam inconștient, imaginea tatălui pe care doream să îl am, un tată ideal într-o societate ideală, și puneam în felul acesta enorm de multă presiune, ca el să se ridice la înălțimea dorințelor mele. Am continuat să îl văd ca pe un om în momentele mele de luciditate. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că undeva, adânc ascuns în inconștient, eram îndrăgostită de el și că sindromul Electra, plutea neintegrat prin mine. Într-un mod evident, conflictul meu interior cu ceea ce reprezenta partea masculină cea mai prezentă în viața mea a dus la relații de cuplu defectuoase, repetând în mod inconștient tiparele învățate de la părinții mei.

fathers-day-gift-ideas-for-kids-7

Pentru că jocul pe care îl jucam cu tatăl meu era jocul respingerii, pe motivul: “nu ești suficient de…” mi-am atras în viața mea, parteneri care îmi oglindeau același tipar, drept urmare rana de respingere a continuat să se adâncească până când în mintea mea am dat naștere acestei voci care îmi spunea că nu merit să trăiesc pentru că nu sunt perfectă, perpetuând comportamentul asupra celor din jurul meu care nici ei nu erau „suficient de …” pentru mine. Deoarece această sub-personalitate care mă judeca și mă respingea constant, mocnea la foc mic, mi-am dezvoltat o latură competitivă foarte puternică intrând în competiție cu tot soiul de oameni pe care eu îi considerăm talentați sau realizați. După ce învățam foarte rapid să le copiez talentele, treceam la următorul “concurent”. Mi-am petrecut ani buni în acest arhetip al perfecționistului până ce am conștientizat că rezultatele erau neproductive pe termen lung. Rămâneam fără resurse și pentru că standardele pe care mi le impusesem erau ireale mă scufundam pe zi ce trece în depresie. Dorința că tatăl meu, respectiv partenerul din viața mea, să mă vadă și să mă recunoască devenise scopul principal al vieții mele.

În momentul în care am început să lucrez cu aceste bucle ce se tot repetau, am sesizat același tipar comportamental și la tata. Pentru că doi orbi nu se pot conduce unul pe celălalt nicăieri, l-am degrevat pe omul ce juca rolul tatălui meu de acest rol și mi-am construit în mine un model de tată universal, un tată care să mă accepte și să mă iubească necondiționat, un mentor, un arhetip al înțeleptului. M-am folosit de această disociere în toate momentele dificile prin care treceam știind că acest părinte cosmic este constant alături de mine și îmi dă voie să exist indiferent cum sunt. Acceptare totală. A funcționat.

Am intrat astfel într-o etapă de maturitate, experimentând viața cu toată paleta ei de culori, cu toate emoțiile și sentimentele sale. Am învățat să nu mai cer de la ceilalți să fie într-un fel anume și să le permit aceeași libertate pe care eu mi-o doream, să le permit să experimenteze viața în felul lor unic, personal și să nu mai standardizez oamenii. Iar viața mi-a scos în cale oamenii potriviți ca să mă ajute să susțin acest proces. Acceptarea propriei mele experiențe a devenit practica zilnică și asta a avut o rezonanță puternică în exterior. A schimbat în primul rând relația cu tatăl meu, care simțindu-se acceptat, a încetat să mai fie agresiv cu mine, încetează să mai fie agresiv cu el însuși și după mulți ani de zile am văzut o altă variantă a lui, o variantă completă și complexă, cu o multitudine de nuanțe. După mulți ani de zile am văzut în ochii lui, o strălucire a vieții, o blândețe pe care nu o cunoșteam și conștiență de sine. Pentru că înainte să fie tată, el este om. Înainte să fie soț, el este om. Înainte să fie bărbat, el este om. Înainte să fie copil, el este om. Înainte să fie om, el este suflet. Înainte să fie suflet, el este spirit, viață.

Extrapolând experiența mea cu el și observând relațiile interumane de-a lungul vieții, am constatat că aproape în orice relație intrăm, există bucuria începutului: în care ne recunoaștem unii pe ceilalți la nivel de ființă, iar după un timp, atunci când relația se încheagă și intervine o oarecare obișnuință, se accesează în mod inconștient un tipar de: “cum trebuie să fie relația”, tipar care începe să limiteze mișcările partenerului la așteptările noastre și vice-versa, proiectând astfel pe celălalt o structură robotică, de sistem șah. În relațiile de cuplu ajungem să reproșăm partenerilor tocmai lucrurile care ne-au făcut să îi vedem și să îi iubim la bun început  și considerăm că  intrând într-o relație au datoria de se conform unui set de reguli. Așa se nasc co-dependențele, lupta de putere și șantajul emoțional, fără să fim conștienți că nu acționăm decât pe baza unor impulsuri date de mintea noastră pre-programată. În acest caz, nu este de mirare că relațiile nu funcționează, căsniciile se destrăma și oamenii preferă din ce în ce mai mult solitudinea. Este o etapa necesară pentru construirea unor noi relații, bazate pe respect, reciprocitate și libertate.

Un alt tipar foarte puternic este cel în care considerăm că: „știm mai bine” și insistăm, spre exemplu, ca fii/fiicele noastre să ajungă medici și ca ei să facă ce spunem, deoarece suntem orbi în fața faptului că au talente ce i-ar pune mult mai bine în valoare și le-ar deschide mult mai multe uși. Aici intervine tot o programare inconștientă: frica de a nu da greș în viață și dorința să fie bine (o definiție limitativa a cuvântului): așezați la casa lor, cu o meserie, cu un salariu bun, poate o familie. Inconștienți de faptul că acești copii sunt viitorul, ei ne conțin pe noi și nu ne aparțin, ne identificăm puternic cu rolul de părinte și perpetuăm aceleași erori făcute de părinții noștri și de părinții lor, tipare ce nu pot fi schimbate decât prin auto-observare constantă și acțiune diferită. Copiii au aceleași nevoi pe care le aveau și părinții lor când erau copii: au nevoie să fie ascultați și îndrumați într-un fel înțelept, au nevoie să învețe să își asume responsabilitatea și să le fie acceptate greșelile ca parte din procesul de învățare; au nevoie ca părintele să le fie mentor și prieten, au nevoie să fie autentici și independenți pentru a nu ajunge o altă copie. Iar părinții au nevoie să învețe că fiecare copil își aparține lui însuși, că este o expresie unică și individuală a vieții și a acestei inteligențe cosmice ce guvernează viața; au nevoie să învețe că acești copiii poartă în ei semințele viitorului; au nevoie să învețe să fie părinți de la acești copii. Devenind conștienți de aceste lucruri a crește un copil devine o onoare și nu doar o nevoie biologică de a lasă ceva în urmă, sau o metodă ușoară de a acoperi un gol interior și de a ne găsi un scop în viață.
Desigur, în contrapunct, există și părinți care acum devin conștienți și învață să fie părinți tocmai pentru că noii micuți au un grad de libertate care nu le poate fi oprimat iar vechile metode de: pedeapsă, violență, control prin frică, etc. pur și simplu nu mai funcționează asupra lor. Norocul nostru. 🙂
În viitorul articol îi voi mulțumi mamei mele pentru că la vârstă de 60 de ani a avut curaj să își “dea jos din spate” strămoșii, să afle cine este și să își asume puterea personală. Viața începe la capătul zonei de confort și nu contează vârstă biologică pe care o ai în momentul în care faci alegerea de a schimba ceva.

New life

Farmer hand holding a fresh young plant. Symbol of new life and environmental conservation

Deblocarea puterii Nervului Vag pentru auto vindecare

Autor: Dr. Shawna Darou, ND 

Am citit recent un articol care m-a entuziasmat cu privire la implicațiile sale. Articolul se numește „Penetrarea Sistemului Nervos” de către Gaia Vince (articol original). În articol, autoarea descrie experiența unei femei ce suferea de artrită reumatoidă severă și care a folosit stimularea nervului vag pentru a minimiza inflamațiile.
Ceea ce înseamnă că prin activarea nervului vag, care funcționează prin sistemul nervos parasimpatic, putem influența în mare măsură inflamațiile și sistemul imunitar. Rolul pe care îl are creierul în inflamații ale corpului este profund. Dacă suferi de probleme ale stomacului, tensiune ridicată, depresie sau condiții inflamatorii, te rog citește în continuare. Dă-mi voie să-ți explic posibilele implicații, pas cu pas.

Ce este nervul vag?

image470În primul rând, nervul vag este cel mai lung nerv din corp și își are originea în creier ca a zecea pereche de nervi (despre nervii cranieni), coboară de la gât și trece prin sistemul digestiv, ficat, splină, pancreas, inimă și plămâni. Acest nerv are implicații majore în sistemul nervos parasimpatic și are ca responsabilitate răspunsul de „odihnă și digestie” (opusul sistemului simpatic care are ca răspuns: „luptă sau fugi”).

Notă: despre sistemul nervos parasimpatic și despre sistemul nervos simpatic.

Tonusul Vagal 

Tonusul nervului vag este cheia activării sistemului nervos parasimpatic. Tonusul vagal este măsurat prin urmărirea ritmului cardiac împreună cu ritmul respirației. Ritmul cardiac se accelerează puțin în momentul în care inspirăm și scade în momentul în care expirăm. Cu cât este mai mare diferența dintre ritmul cardiac în momentul inspirației și ritmul cardiac în momentul expirației cu atât este mai ridicat tonusul vagal. Un tonus vagal ridicat arată că trupul tău se poate relaxa rapid după o perioadă de stres.

Cu ce este asociat tonusul vagal? 

Un tonus vagal ridicat îmbunătățește funcționalitatea multor sisteme din corp: reglarea zahărului din sânge, reducerea riscul atacurilor vasculare cerebrale și a bolilor cardiovasculare, scăderea tensiunii arteriale, îmbunătățirea digestiei prin o mai bună producție a enzimelor digestive de bază și reducerea migrenelor. Un tonus vagal ridicat este de asemenea asociat cu o dispoziție mai bună, anxietate scăzută și mai multă rezistență la stres.
Unul dintre cele mai interesante roluri ale nervului vag este că în esență, citește microbiomul (sistemul de celule microbiene) și pentru a controla inflamația inițiază un răspuns  ce se bazează pe detectarea organismelor patogene (agenți infecțioși) versus detectarea organismelor non patogene. În acest mod, echilibrul microbiomului intestinal are efect asupra stării de spirit, nivelului de stres și inflamației generale.

Cu ce este asociat un tonus vagal scăzut?

Un tonus vagal scăzut este asociat cu boli cardiovasculare, accidente vasculare cerebrale, depresie, diabet, sindrom de oboseală cronică, tulburări cognitive și rate mult mai mari de boli inflamatorii. Bolile inflamatorii includ toate bolile autoimune (artrită reumatoidă, boală inflamatorie a intestinului, endometrioză, boli tiroidiene autoimune, lupus, dermografism și așa mai departe.)

Cum ne creștem tonusul vagal? 

meditationÎn articolul pe care l-am citit, tonusul nervului vag a fost crescut printr-un aparat ce stimula nervul vag. Vestea bună este că putem să o facem pe cont propriu, dar necesită o practică regulată. Până la un anumit nivel, suntem genetic predispuși la o variațiune de nivele ale tonusului vagal, dar asta nu înseamnă că nu se pot schimba. Mai jos sunt câteva metode de creștere a tonusului vagal:

1. Respirația din diafragmă, ritmică și ușoară. Respirația din diafragmă crește și întărește, mai degrabă nervul vag decât respirația din partea de sus a plămânilor.

2. Fredonatul sunetelor. Pentru că nervul vag este conectat la corzile vocale, fredonatul stimulează mecanic nervul vag. Poți fredona un cântec sau chiar și mai bine să repeți sunetul „OM”.

3. Vorbitul. În mod similar vorbitul ajută la stimularea nervului vag datorită conexiunii sale la corzile vocale.

4. Spălarea feței cu apă rece. Acest mecanism nu este cunoscut însă apa rece pe față stimulează nervul vag.

5. Meditația, în mod special meditațiile de iubire care promovează sentimente de bunăvoință față de sine și față de ceilalți. Un studiu din 2010, făcut de Barbara Fredrickson și Bethany Kik arată că prin creșterea emoțiilor pozitive se ajunge la creșterea aproprierii sociale și la o îmbunătățire a tonusul vagal.

6. Balansarea florei microbiene intestinale. Prezența bacteriilor sănătoase în intestine creează o buclă de feedback pozitiv în nervul vag crescându-i tonusul.

Gestionarea răspunsului inflamator al organismului 

Implicațiile acestor practici simple asupra sănătății generale și în mod special asupra răspunsului inflamator al corpului ajung departe. Dacă suferi de o boală inflamatorie, tensiuni stomacale, tensiune arterială sau depresie, o examinare a tonusului vagal este recomandată.
Știm de ani de zile că exercițiile de respirație și practica meditației sunt benefice pentru sănătatea noastră, însă este fascinant să învățam mecanismele prin care ele funcționează. Sper ca acest scurt articol să te inspire să începi o practică de meditație, pe mine m-a convins și de asemenea să cauți alte metode de gestionare a răspunsului inflamator al corpului.

Sursa articolului: http://upliftconnect.com/control-inflammation/

waterfall-009

Viața ta este despre tine.

Autor: Cornelia Câcu

Te rog, ai grijă de tine. Nici nu îți poți imagina cât de important ești pentru viață. Nici nu îți imaginezi cât de diferită ar fi viața pe Pământ fără tine.
Nu aștepta să-ți dăruiască ceilalți ceea ce ai nevoie, pentru că și ei trebuie să aibă grijă de ei înainte de toate. Există în tine un părinte blând și iubitor care privește cu înțelepciune și înțelegere toate obstacolele prin care treci. Apelează la el. Apelează la tine atunci când ai nevoie de suport. Fă lucruri care să te umple de viață: dansează, desenează, cântă, scrie povești, citește, umple cada cu apă caldă,presară flori și scaldă-te în liniștea sufletului tău, ieși și petreci timp în Natură, mergi desculț, lansează un zmeu. Creează, creează, creează
Pansează-ți rănile și dă-ți timp să te vindeci. Încheie contractele care te țin pe loc și nu-ți dau voie să avansezi. Relaxează-te. Odihnește-te.
Fii sincer, în orice moment, indiferent care este prețul sincerității tale. Oamenii care sunt meniți să îți rămână alături o vor face și te vor accepta în totalitate. Fii sincer cu tine înainte de toate. Nu te vinde pe tine, diamantule! Ești o operă de artă vie. Nu te trata ca pe un obiect. Respectă-te. Delimitează-ți spațiul personal, respectă spațiul tău și pe al altora.
Știi toate gândurile alea care îți spun că “nu ești… (completează tu)”, aruncă-le la gunoi! Nu-ți mai servesc la nimic. Viața te-a creat ca să te bucuri de propria ta Existență. Știi toate sistemele alea de credință care te țin închis într-o cameră mică? Da-le foc. Eliberează-te de tine, cel care crezi că ești și dă-ți voie să afli cine ești. Și crede-mă ai să fii plăcut surprins de cât de multă viață curge prin tine.

about_overview_1Răsfață-te. Vindecă-te. Adoră pasional dulceața vieții. Fii ”nebun”, ieși din tipare și dă voie vocii ăleia care vrea să se facă auzită să iasă în lume. Iubește-te, ai voie să o faci și nu, nu este egoism, este prețuirea și onorarea vieții ce curge prin tine.
Lasă oamenii să TE VADĂ și să înțeleagă că ne aflăm aici să strălucim, să creem o lume armonioasă, prin noi. E lumea care știai că există de când erai copil. E reală, noi o creem.
Aruncă la gunoi competiția- este expirată -n-ai de demonstrat nimic nimănui, nici măcar ție! Schimbă competiția pe colaborare și o să crești natural. Organic.
Ești minunat! Citești asta? Ești minunat, suflete! Ai încredere în tine.
Fii curios! Pune tot ce auzi la îndoială și experimentează pe propria piele. Scrie-ți singur cartea. Omoară idolii și distruge piedestalurile. Nu e nimeni mai presus sau mai prejos. Fiecare este o expresie unică și irepetabilă a vieții. Ia-ți puterea personală înapoi din toate locurile în care ai investit-o. Nimeni, dar nimeni, nu știe ce este mai bine pentru tine. Răspunsul acesta îl știi deja, pentru că…ghici ce? Tu ești cel care stă cu tine 24 ore pe zi, 365 de zile pe an. Dacă tu nu te cunoști…sigur alții nu te cunosc mai bine. Las-o pe “mama Omida” cu ale ei clarviziuni să iasă la pensie. Viața ta este despre tine. Fii mândru.

Greșește și recunoaște-ți greșelile, o să constați că atunci când îți asumi greșelile îți crește puterea personală și integritatea în ochii tăi. Și nu te lua prea în serios atunci când greșești. Nu-i un capăt de lume. Perfecțiunea e pentru roboți, excelența pentru oameni. Învață să selectezi ceea ce te face să crești ca ființă, ca om și nu mai crede tot ce gândești sau tot ce auzi.
Ai grijă de tine și atunci vei dărui celorlalți din preaplinul tău. Dacă paharul tău e gol ce poți dărui? Umple-ți cupa cu Universurile tale interioare și învață-i pe ceilalți să facă același lucru. E plăcut să le dai pește altora, dar dacă le dai mereu pește, nu o să își dea seama că pot pescui și singuri și că sunt chiar buni la asta. Înțelegi unde bat, nu? Încurajează-i pe ceilalți să-și descopere talentele în timp ce tu le descoperi pe ale tale. Ai multe.

Cunoaște oameni noi și acceptă-i așa cum sunt, fără să vrei să-i schimbi, fără să le impui. Lasă-i liberi. Fiecare floare înflorește la momentul potrivit și fiecare om face ce poate el mai bine în momentul respectiv, în structura sa. O să îți fie mai ușor să îți accepți totalitatea.

Nu rămâne în locurile în care te fac să te simți inconfortabil doar pentru compromisul social. Nu ai nimic de pierdut dacă ești fidel sentimentelor tale.
Nu ești singur! Citești asta? Nu ești singur niciodată. Învață să te bucuri de tine.  Deschide-te să primești. Învață să primești.
Ascultă-te. Respiră-te. Naște-te. Tu pe tine exact așa cum îți dorești să fii.
Fii conștient. Respiră conștient, simte conștient, mănâncă conștient, fă dragoste conștient, iubește conștient, fii trist conștient.Fii cea mai conștientă versiune a ta. Fii blând, fii cea mai blândă versiune a ta. Ai multă nevoie de blândețea ta.
Viața abia așteaptă să colaboreze cu tine.
Ai să mai cazi, nu-i nicio problemă, răsfață-te chiar și atunci când ai căzut. Alintă-te și gudură-te. Acceptă toate stările tale, toate capriciile tale, toate felurile în care te manifești.
Ești furios? Foarte bine. E normal. Descarcă-te. Aleargă furia, dansează furia, desenează furia și dă-i foc,  creează-ți un spațiu în care tu, împreună cu tine să descarci toate durerile, tristețile, furiile și tot ceea ce crezi că te oprește din a te bucura de viață. Fă-o doar tu cu tine în spațiul special destinat acestor emoții.

Fă-ți curat în dulapuri și lasă loc pentru chestii noi. Eliberează-te de tot ce nu-ți mai servește. Dacă lucrurile tale stau, nefolosite, de multă vreme în dulap sigur îți servesc doar ca decor. Poți să îți cumperi un tablou și să îl admiri dacă chiar ai nevoie de decorațiuni. Dăruiește lucrurile pe care tu nu le mai folosești,celor care au nevoie. În felul acesta lași energia să curgă. Nu o ții blocată nici în tine și nici în dulapurile tale.
Fii propriul tău discipol.
Sună greu? Da. Este greu? Da, la început. Merită efortul? DA! De un miliard de ori DA.
Da-ți voie să fii MARE și ai să fii surprins de dimensiunile tale. Nu-ți fie frică să fii autentic. Și nu te speria: ești nelimitat și dacă accepți asta și dacă nu accepți.
Nu ești doar picătura din ocean, ești întreg oceanul într-o picătură. Înțelegi?
Și dacă nu crezi că e posibil să fii împlinit, foarte bine. Încearcă pe pielea ta. Până nu încerci, nu ai de unde să știi.
I love You. Punct.
P.S. Ești Măreț Oricum! Fie că accepți, fie că nu. 😉

deer-under-tree

Când nu ar trebui să „dai drumul”.

Autor:  Alexa Torontow 

Deseori în yoga aud: „Dă-i drumul, doar dă-i drumul, lasă totul să plece.”
Nu numai că aud asta, ca profesor, folosesc această fraza deseori în timpul cursurilor mele.
Este ușor de spus.
Nu la fel de ușor să o și faci.
Devine mai ușor prin practică, chiar devine. Însă din experiență mea, sunt momente în care nu trebuie să dai drumul și să lași totul să plece.
Atunci când se întâmplă ceva în viețile noastre, când ceva ne deranjează, ne frustrează, ne supără sau ne face să devenim atât de furioși încât ne vine să aruncăm toată mobila pe geam, sau atunci când ne simțim atât de umiliți încât ne dorim să ne ascundem în dormitor și să ne închidem acolo până ce rana începe să se vindece. Indiferent care este emoția, indiferent care este răspunsul, în mod special dacă este una recurentă – nu-i da drumul (sau cel puțin nu în momentul acela).
Stai cu ea, scufundă-te în ea și lasă să îți spele fiecare celulă a corpului. Las-o să se intensifice. Simte-o, simte-o cu adevărat, până la ultima ei fărâmă.
De ce?

Hazel-EyesVăd emoțiile noastre, reacțiile noastre, ca pe frunzele unui copac. Rezultatul a ceva mult mai mare și mai adânc. Dacă urmezi acele frunze vezi că ele răsar din ramuri, vezi că ramurile răsar din trunchi, vezi cum trunchiul răsare din rădăcini.
Frunzele sunt rezultatul a ceva ce se află mult mai profund.
Emoțiile noaste, reacțiile noastre sunt doar frunze. Suprafața a ceva ce își are rădăcini adânci.
Urmărindu-mi emoțiile până la rădăcină a fost una dintre cele mai eliberatoare practici ale mele și cea care mi-a deschis ochii. Când mi-am urmărit emoțiile până la rădăcini, am fost șocată și fascinată să observ că, deși, ele arătau și se simțeau diferit, toate răsăreau din aceeași ramură, aceeași problemă.
Chiar dacă uneori veneau sub formă de furie, frustrare sau gelozie … toate își aveau originea în aceeași sursă.
Erau expresii diferite ale aceleiași probleme sursă.
După nenumărate eforturi , cu puțin succes, de a da drumul am decis să procedez invers.
Am observat și am lăsat toate sentimentele să mă umple complet.
Mi-am închis ochii și am meditat asupra sentimentului. Atunci ceva magic s-a întâmplat.
După ce mi-am urmărit emoțiile până la rădăcini, atunci când întrebarea: „De ce simt așa?” a încetat; atunci când am încetat să mă întreb: „De unde provine sentimentul acesta?”, fără săpături, fără alte întrebări, am ajuns la rădăcină. Știi doar atunci când ai ajuns la rădăcină și când ai ajuns acolo – pur și simplu știi.
Gândurile devin atunci liniștite. Spațiul dintre gânduri devine mai larg. A fost pur și simplu sentimentul de „a fi”. Momentul ce stă la baza pulsului vieții.
Prin scufundarea în emoție și urmărirea ei până la origini, am descoperit că în cazul meu toate proveneau dintr-un sentiment de „incompletitudine”, de „nevrednicie”.

Am început să contemplez asupra gândului de a nu fi îndeajuns, de a nu fi întreagă, de a nu fi „completă”. În această contemplare am realizat că așa cum frunzele sunt expresia copacului, și noi suntem expresia copacului, copacul vieții. Toți venim din aceeași sursă. Toți suntem ființe complete și abundente. Fără a fi nevoie să avem mai mult sau să fim mai mult. Nimic din toate acestea nu este necesar. „A fi” este suficient, complet, perfect.
Știu că nu sunt singura care a experimentat sentimentele de nevrednicie și de a nu fi suficient de… iar în acea zi am conștientizat ceva ce consider că fiecare din noi ar trebui să își reamintească zilnic:
Ești întotdeauna suficient. Ești suficient chiar în acest moment și exact cum ești în acest moment. Orice faci sau nu faci, nu poate schimba acest adevăr. Nu este nimic de adăugat experienței tale, nimic de adăugat pentru a fi întreg, complet, perfect.
Există o enormă înțelepciune în acele frunze – în acele emoții.
Dacă anumite frunze continuă să apară, poate că în loc de a le da drumul constant, rămâi cu ele. Urmează-le. Explorează-le rădăcinile. Ai să fii surprins de ceea ce o să afli.

Sursa articolului: http://www.elephantjournal.com/2014/08/when-you-shouldnt-just-let-it-go/

11911912965_7767ce35d2_b

Celulele tale ascultă

Autor: Therese Wade, MSc

„Fiecare parte a corpului tău are propria sa conștiință și propriul suflet.” Aceste cuvinte transformatoare, rostite de o vindecătoare indigenă, au dat startul călătoriei mele în descoperirea capacităților extraordinare de vindecare a corpului uman.
Când am întâlnit această perspectivă, sufeream de dureri cronice severe. Mi-am imaginat cum integrez acest nou concept în practica mea de meditație zilnică. M-am gândit: Poate trupul meu să mă audă? Pot să vorbesc cu el și să obțin cooperarea lui în vindecarea acestei condiții?
În acea noapte, într-o stare profundă de meditație, m-am angajat într-o discuție intimă, din inimă, cu trupul meu, cu speranțe, dar neavând nicio idee la ce să mă aștept. După aproape o oră de comunicare focusată, s-a întâmplat ceva uimitor. Țesuturile mele au început să răspundă. Țesuturile conective au început să dea la o parte țesuturi cicatrizate. În timp ce acest răspuns continua, unul din mușchii gambei, care era paralizat în urma condiției neuropatologice – diagnosticat ca distrofie simpatică reflexă – a revenit la viață ca fiind electrizat.
Inima mea a început să bată pe măsură ce realizam că drumul meu spre eliberarea din condiția actuală a început, în sfârșit. Cu o bază fundamentală în acupunctură și Medicină Orientală, știam foarte bine cum este văzută și tratată durerea cronică în țara mea și m-am întrebat care sunt implicațiile acestui fenomen pentru toți cei care suferă. Pe măsură ce progresam, mi-am organizat abordarea într-un sistem pe care îl puteam preda clienților și mi-am schimbat focusarea profesională pe hipnoterapie.

holographic-consciousness

 

Când îmi instruiesc clienții, le explic că o practică regulată a meditației este necesară, pentru a antrena creierul să intre în frecvențe alfa și theta. În aceste stări, comunicarea între mintea conștientă și corpul fizic este îmbunătățită. Am aflat că în timpul comunicării sunt necesari trei pași pentru a dobândi cooperarea trupului:
– Abordează-ți trupul cu autentică compasiune, înțelegând că este format din celule conștiente ce eperimenteaza emoții
– Construiește încredere prin implicarea trupului într-o dscutie mentală pozitivă în legătură cu dorința ta pentru a colabora spre alinierea sa
– Permite schimbările în conversație folosind gânduri și cuvinte care evocă emoții spontane elevate
Din experiența mea personală, pașii de mai sus sunt necesari pentru obținerea unui răspuns dinamic de vindecare în trup. Am întâlnit recent, un set de factori foarte similari ce au fost descoperiți de cercetătorul Cleve Backster, care a petrecut 36 de ani în studierea biocomunicațiilor la plante, animale și celule umane. El se numește acești factori: Intenție, Armonizare (Ajustare) și Spontaneitate.
Backester, fot specialist în interogatorii pentru CIA, a scris de momentul ce l-a condus spre munca sa reală în ceastă lume, în cartea sa Percepție Primară. Momentul a fost într-o dimineață din februarie 1966 când a decis să își monitorizeze cu ajutorul poligrafului planta sa Dracaena Fragrans. A atașat electrozi la o frunză și a început să se gândească la metode de a induce o creștere în activitatea electrică a plantei. La oameni creșterea în activitatea electrică este asociată emoțiilor intense. Atunci, și-a imaginat cum dă foc frunzei care avea electrozi. În același moment în care ideea i-a trecut prin minte, poligraful a început să arate o reacție extremă în acea parte a plantei. Uimit, s-a îndreptat către biroul secretarei pentru a lua o cutie de chibrituri, reflectând asupra posibilității ca acea plantă să detecteze, cumva, forța intenției umane.

Când s-a întors cu chibriturile, planta arăta același nivel ridicat de reacție ce interfera cu urmărirea altor schimbări în diagramă. Backster a decis să „înlăture pericolul“ punând înapoi cutia de chibrituri pe birou. în acel moment diagrama a înregistrat o scădere a activității pe măsură ce planta părea să se calmeze. Când Beckster a încercat să repete aceleași rezultate prefăcându-se că o să ardă planta, nu a mai existat nicio reacție. Planta părea că simte diferența între o intenție reală și una artificială. În cele din urmă, a descoperit că plantele se conectează la cei care au grijă de ele inițial, răspunzând atât emoțiilor pozitive cât și emoțiilor negative cât și la întoarcerea lor după o perioadă de absență. Diagrama a arătat că plantele prioritizeaza emoțiile îngrijitorilor lor inițiali în fața emoțiilor celorlalți.

Your-Cells-Are-Listening-How-Talking-To-Your-Body-Can-Help-You-Heal-Figure-1

Copyright Gregory C. Adams

Backster și-a extins ulterior studiul, incluzând teste asupra celulelor umane pentru a depista semne de conștiință. A colectat celule albe ale sângelui de la donatori umani, le-a atașat electrozi în eprubete și a înregistrat reacția celulelor când donatorii lor experimentau diverse stări emoționale. Spre exemplu, când o donatoare s-a forțat sa simtă o emoție, celulele nu au răspuns, însă când donatoarea a primit un telefon stresant de la fiica sa, celulele au reacționat semnificativ.
A observat că distanță părea irelevantă în astfel de experimente. Spre exemplu, un donator care își lăsase celulele spre testare în laborator, a ținut apoi un jurnat detaliat despre emoțiile stresante experimentate pe drumul spre casă, cum ar fi: ratarea intrării pe autostradă, așteptarea un timp îndelungat în aeroport și decolarea avionului. Mai târziu, comparând jurnalul său cu înregistrările diagramei s-au observat corelații între timpul în care s-a petrecut evenimentul stresant și reacțiile electrice ale celulelor sale. Diagrama a devenit tăcută din nou când donatorul a ajuns acasă și s-a dus se odihnească.

Aceste experimente au fost conduse folosind un echipament ce ecrana radiațiile electromagnetice-energia obișnuită în transmiterea informațiilor. Celulele s-au comportat ca și cum ecranarea nu era prezentă, sugerând că acest tip de comunicare este generat într-un câmp ce nu este încă identificat de știința convențională. Unii cercetători cred că avansarea fizicii cuantice ar putea să ne ghideze în înțelegerea acestui câmp care comunică intențiile emoționale între ființele aflate în viață.
Entanglarea cuantică, este un proces prin care două particule de materie ce au interacționat una cu cealaltă, se comportă că și cum sunt conectate chiar dacă sunt despărțite de multe mile. Când o schimbare energetică se produce în proprietățile unei particule (poziție, moment, viteză de rotație), se produc aceleași schimbări instant în cealaltă particulă aflată la distanță.
Acest fenomen științific și cercetările lui cleve Backster ne îndrumă spre conceptul culturii Estice despre Unitate ( Conștiință Unitiva). Culturile antice au înțeles că acesta interconectare este un câmp de energie universală ce susține viața în timp ce ghidează evoluția conștiinței în univers. Tehnicile de meditație folosite în practicile mele, aduc mintea în aliniament cu acest câmp. Energia acestui câmp este apoi focusată pe vindecarea fizică, prin intenția clară-dobândită prin mijloace de conversație ce evocă emoții spontane-și aliniază corpul fizic la mintea conștientă. Acesta metodă pe care eu o denumesc Antara (cuvântul sanskrit pentru interior), permite individului să experimenteze abilitatea creativă de vindecare generată de o colaborare între minte, trup și acest câmp energetic universal.

Sursa articolului: wakeup-world.com/ your-cells-are-listening

Website autor: http://antarahealingarts.com/

differences-between-plant-animal-cells_2083579bd95d5385